Aburi de toamnă

Ori am mers eu prea cu capul în pământ zilele astea, ori pădurea a ruginit peste noapte.

Acum câteva zile, la o săltare de privire am rămas căscată la vederea munţilor. Am grăbit paşii spre casă şi m-am buricat cu Nikonu' pe balustrada balconului, spre amuzamentul probabil al cetăţenilor abţiguiţi din barul de vizavi.

Prin obiectiv n-am prea văzut rugina munţilor, pentru că un nor se pregătea să-i înghită. Dar mi-a plăcut şi priveliştea asta, şi o împart cu voi, muşcându-mi buza că n-am cum să le fac cablurilor ălora supărătoare o disecţie din cadru. Pozele următoare nu sunt prelucrate în niciun fel.

Damn nature, you beautiful!

[Citeşte mai mult...]

Poveste despre dăruire, iubire şi ego

Sursa foto

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.

Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.

Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.

Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.

Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei.

Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează..

Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni. De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: "Vino, vino. Te aştept". Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist.

Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.

Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. "Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?"

Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: "Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine".

Băiatul i-a răspuns: "Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani". Egoul este întotdeauna motivat: "Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o". Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.

Uimit, copacul i-a spus băiatului: "Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am". Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.
"Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani".

Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani". Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

Copacul s-a gândit mult, după care a spus: "Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani".

Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.

Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Întreaga sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat propunerea de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.

Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.

Copacul era trist. Tânjea dupa întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.

După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.
Acesta i-a spus: "Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă".
Bărbatul i-a răspuns: "Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte".
Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.

Copacul a insistat: "Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine".
Bărbatul i-a răspuns: "Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?"

Copacul a exclamat: "O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă".
Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
"Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor".

Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.

Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care sa poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: "Vino, vino, iubitul meu".

Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: "Ce mai pot face pentru tine? venit după foarte, foarte mult timp".
Bătrânul i-a răspuns: "Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă".

Fericit, copacul i-a spus: "Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a face bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta".

Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.

Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.

Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: "Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj".

Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.

("Arborele care dăruieşte" - Shel Silverstein; inserţii - autor necunoscut)


[Citeşte mai mult...]

Les Paul a murit

New York, NY...August 13, 2009...Les Paul, acclaimed guitar player, entertainer and inventor, passed away today from complications of severe pneumonia at White Plains Hospital in White Plains, New York, surrounded by family and loved ones. Les Paul was 94.

Sursa: www.gibson.com [Citeşte mai mult...]

My Rock! God I'm proud of my town!

Adică Piatra mea! Orăşelul meu cel drag. Mi-e dor de tine, orăşel! Mi-e dor de aerul rece de dimineaţă, care-mi inundă toată casa când aerisesc. Mi-e dor de aurul care îmi inundă bucătăria odată cu răsăritul de fiecare zi. Mi-e dor de verdele care îmi inundă camera când se luminează de ziuă copăceii de pe Pietricica. Mi-e dor de clinchetul care îmi inundă auzul, clopoţelul care sună a pauză în curtea şcolii de sub balconul meu. Mi-e dor de concetăţenii mei care stau răbdători la culoarea roşie a semaforului. Mi-e dor de cele 5 maşini oprite la acelaşi semafor, la ora de vârf. Mi-e dor de muzee. Mi-e dor de Bistriţa. Mi-e dor de mama, mi-e dor de tata. Mi-e dor de mine.
Diana e acasă, şi-a lăsat în Bucureşti o copie de pe care soarele torid şi praful au început să şteargă culorile.









[Citeşte mai mult...]

Turtles

[Citeşte mai mult...]

Super tare!

Heyya folks!

Ja ja....încă o postare plictisitoare de la o zuză fără idei. Pe bune. Pierdut idei. Ofer postare de calitate celui care-mi vine cu idei noi :D Dar să revin la ceea ce nu era ideea mea...

Găsit pe un forum o chestie. Mi s-a părut demenţială. Cre' că alţi net-addicts au mai văzut asta. Dacă faci parte din categorie, concentrează-te pe primul meu paragraf^.
Dacă nu, engioi!


Următorul desen a fost făcut de o puştoaică, prin primii ani de şcoală, cred. Tema de la şcoală suna aşa: "Ce vrei să te faci când vei fi mare?"
...Yea, I know....cu toţii am trecut prin asta (eu am vrut să mă fac, pe rând,
chimistă, pianistă, poliţistă... chirurg... câine... EPIC FAILS).

Dar să re-revenim.

Deci fata asta a desenat cam ce voia ea să se facă atunci când va fi mare:







.... *speechless* ....


So... you wanna be

a strippa', huh?

După ce i s-a notat lucrarea, copilul a dus-o acasă. În ziua următoare, fetiţa cu aspiraţii "ameţitoare" s-a întors la şcoală cu o notă scrisă pentru învăţătoarea ei:


"Stimată doamnă,

Mă simt datoare să clarific ceea ce a ilustrat copilul meu. Aceea NU sunt eu dansând la bară într-un club de striptease!
Eu lucrez la un depozit de utilaje şi accesorii pentru deszăpezire şi curăţenie stradală. În urmă cu câteva zile, vorbeam cu soţul meu despre cât de mulţi bani am făcut în urma furtunii de zăpadă pe care probabil vi-o amintiţi şi Dvs; fetiţa mea a auzit discuţia.

Femeia desenată sunt eu vânzând o lopată pentru zăpadă.

Cu stimă,
N.J."

:D :D :D

Dar dacă sunt pe-aici unii mai perver....*chîm!*....decepţionaţi, am găsit o don'şoară care îşi doreşte pe bune să devină stripă'....




...da' chiar! N-am mai silabisit demult o carte. Brb. [Citeşte mai mult...]

Baby Smoke!

...sau pui de fum. Mâţa, da. Pe vremea când avea cei mai drăguţi ochi albaştri (ah, după el.... am uitat să precizez :D) [Citeşte mai mult...]

Updating my life

Phiiiiii...de când n-am mai scris! Dar azi sunt happy, aşa că de scris tot scriu ceva... Revelaţiile de genul ăsteia nu le trăiesc doar atunci când sunt fericită, dar în ultimele 5 minute mi-am făcut un review mental al ultimelor săptămâni, şi sunt pe plus (mai puţin cu banii, dar să gândim pozitiv: am pus un bilet la loto :D).

În ordine non-cronologică...adică în nici o ordine:

1. Am mâţă. Majoritatea prietenilor mei cunosc acest lucru fie din statusul pe care îl am pe Messenger, fie din avatar, fie din poza de pe desktop de la serviciu sau din harta pe care Smoke mi-a trasat-o, grijulie, cu gheruţele, pe mâini. Da, Smoke. Divergenţele de opinie care au loc zilnic între mine şi colega mea nu au încetat, recent pomenita vrând să o trec în certificat sub numele de... Smoc! *sigh*
Pentru că e gri.
Pentru că e ca fumul (când ţi se pare că o simţi, dispare).
Pentru că e ca fumul de ţigară ("trage" la cine simte că n-o înghite).
Pentru că te sufocă.
Pentru că înţeapă.
Smoke. Un mic dezastru. Mai jos, poze ale incriminatei, vechi de 5 minute.



Hello from the shelter!



Crouching




Battle ears



I are good kitten .....



........ disappearing.


2. Se duse cu bine alt eveniment marca Mediafax. Sper la feedback bun şi la picioare dezumflate peste noapte ca să pot menţine poziţia bipedă şi în zilele ce vor urma.


Foto: Sorin Florea - Mediafax


3. Am fost weekendul trecut la Sinaia, mi-am făcut un amic american în tren, mama era să facă infarct când mi-a urlat telefonul noaptea "Ain't talking 'bout love", am alunecat pe scări în Peştera Ialomiţei - situaţie gen: treapta asta pare udădădădădădădădădădădădădă-zduf! şi mi-am decorat pantalonii cu noroi. Am fost la concert Cargo şi am dârdâit pe ritm (update to my health: still got a flu). Şi am făcut multe poze.

[Citeşte mai mult...]

Ce vrăj(el)i am mai făcut eu sâmbătă

Impresii din excursia foto:
Am ciulit ochii, urechile şi (pe viitor poate şi) portofelul la noul Nikon D90, prezentat la începutul excursiei, am mai tras câte un cadru, mi-am dezmierdat sufletul cu un asfinţit între case pitice, am băut o bere rece în Regie, mi-am mai înmulţit cunoştinţele (atât ca noţiuni, cât şi ca persoane). A fost o zi faină!
Sper să ne înmulţim data viitoare. Detalii aici şi pe pagina asociaţiei.

[Citeşte mai mult...]

O seară de vară în Parcul Carol

În urma unor varii veşti mai puţin plăcute şi a unei după-amieze râncede, petrecută cu Cristina prin bucătărie mai mult, m-am luat singură de urechi şi m-am trimis la plimbare, în compania celei de mai sus. Cu un aparat în dotare, per pedes până în Parcul Carol. Noaptea. Fără trepied. Multe eşecuri, de ce să nu recunosc. Am păstrat câteva, pe care le vărs aici. No retouching. Pentru că nu am chef sau timp.
To do list:
De azi am să ies mult să mă plimb. Vreau să respir între copaci, vreau să respir miros de mâl venit de la lacul din parc. Vreau să îmi închipui că sunt acasă, la marginea unei păduri adevărate, lângă un râu adevărat pe malul căruia am ascultat Nightwish - Sleeping sun.
De mâine mă apuc de jogging.
De luni îmi cumpăr pedometru, ca să ştiu cât jogging fac şi să mă motiveze să fac mai mult.
De azi în câteva săptămâni îmi iau concediu. Şi atunci am să ajung acasă. Am să alerg până acasă. Nu degeaba mă voi fi antrenat câteva săptămâni la jogging.
De azi, am să râd mai mult. De ieri, am iubit mai mult. Nu am nevoie de antrenament pentru a păstra sentimentul ăsta.
De azi, ies la fotografiat. Fără rateuri ca aseară.

Instantaneu:




Parcul, seara:



Parcul şi o umbră (eu):


Diverse eu:





Şi uitându-mă la voi fix ca o figură de plastilină, îmi iau la revedere. Doar azi. [Citeşte mai mult...]