Axiome umane - cel puţin una ţi se potriveşte :D

La unele am râs cu poftă, la unele m-am strâmbat gândindu-mă cam de câte ori am fost şi eu în situaţia respectivă xD
NOTĂ: Nu ştiu cine a scris astea, eu doar le-am tradus şi adaptat din engleză, scuze pentru orice greşeli, atrageţi-mi atenţia.

De cele mai multe ori, când cineva îmi povesteşte ceva, nu mă pot gândi decât la faptul că abia aştept să termine ce-are de povestit ca să pot să zic propria mea poveste, care nu numai că e mai bună decât a lui, dar mă şi priveşte în mod direct!

Nimic nu-i mai naşpa decât momentul din timpul unei dispute când realizezi că... n-ai dreptate.

Ai mers vreodată pe stradă şi ai realizat dintr-o dată că mergi în direcţia complet
opusă celei pe care ar fi trebuit să o urmezi? Dar în loc să faci o piruetă la 180 de grade şi să-ţi continui drumul în direcţia bună... trebuie mereu să faci un gest larg cu mâna sau să te plesneşti peste frunte sau să te uiţi la ceas şi să mimezi îngrijorare înainte de a începe să mergi încotro trebuie, ca să fii sigur că nimeni dintre cei care te văd pe stradă te-ar putea considera nebun pentru că-ţi schimbi brusc sensul de mers în mijlocul trotuarului.

Regret din suflet fiecare moment din viaţa mea de copil în care am refuzat să dorm după-amiaza.

Ţii minte, de pe când erai puşti, că te jucai Nintendo şi se întâmpla să nu meargă din când în când? Scoteai discheta, suflai în ea, o băgai înapoi şi problema se rezolva ca prin minune. Fiecare copil a făcut asta, dar de unde ştiam oare noi că aşa se rezolvă problema? Nu existau nici forumuri de discuţii, nici internet, nici FAQ. Doar ne-am dat seama. Pe când copiii din ziua de azi...

Trebuie să se inventeze neapărat un font special care să denote SARCASMUL.

Cred că fiecare are un film preferat, un film la care ţine atât de mult încât devine deosebit de stresant să-l revezi împreună cu alţi oameni. Eu, unul, ştiu că voi pierde 90 de minute din viaţă uitându-mă în jur la prietenii mei, cu ochii mari, să văd dacă toată lumea râde în momentele de râs, apoi să fiu sigur că eu râd cu un minidecibel mai tare decât toată lumea şi cu o milisecundă înanintea tuturor ca să demonstrez că tot eu sunt cel care a prins poanta din prima.

Cum Dumnezeu se împătureşte un cearşaf pentru saltea?!?

Mai degrabă îmi rup mâinile cărând câte 10 sacoşe de cumpărături în fiecare, decât să mai fac încă un drum până la magazin.

Cred că unul dintre primele lucruri pe care ar trebui să le facă cel mai bun prieten al tău după ce ai murit... ar fi să îţi şteargă arhiva de Messenger.

Încă am probleme în a găsi acea limită fină dintre foame şi plictiseală.

De câte ori este potrivit să repetăm "Poftim?" înainte de a da din cap şi a zâmbi deşi tot nu am auzit/înţeles ce ni s-a spus?

Pietrele funerare ar fi mult mai interesante dacă ar scrie pe ele şi cauza morţii.

Încă îmi este greu să cred că mai există persoane care întâi intră în cadă/duş... şi abia apoi dau drumul la apă.

Tricourile se murdăresc. Lenjeria se murdăreşte. ...Pantalonii? Pantalonii nu se murdăresc niciodată şi poţi să-i porţi la infinit.

Nu-mi amintesc ultimul moment în care să nu fi fost măcar puţin obosit.

Deciziile proaste dau naştere la povestiri amuzante.

De câte ori caut pe cineva pe HI5 şi descopăr că profilul lor este public şi că au peste 500 de poze în galerie, mă simt ca un copil în dimineaţa de Crăciun care a găsit sub brad pistolul de jucărie pe care şi-l dorea demult.

De ce mereu în timpul unei sesiuni de "Să facem cunoştinţă!", când rândul trece de la om la om, de jur împrejurul mesei, şi fiecare se recomandă, spune unde locuieşte şi de ce se află acolo, mă simt incredibil de emoţionat. Şi asta deşi îmi ştiu foarte bine numele, adresa şi de ce sunt acolo...

Nu ştii niciodată când te va lovi, însă vine un moment în cursul zilei de muncă când te-ai hotărât că nu vei face nimic productiv în ziua respectivă.

Chiar n-am putea să nu ne mai întrebăm atât ce va urma după DVD-uri? Nu de alta, dar iar îmi amintesc că va trebui să reîncep să colecţionez ce-or-fi-ele şi să las în spate o colecţie inutilă de 500+ DVD-uri. Cum am făcut şi cu CD-urile. That pisses me off.

Ce sentiment poate fi comparat cu cel pe care îl ai atunci când dai spătarul scaunului prea pe spate, devii conştient că vei cădea în următoarea secundă şi totuşi nu mai poţi face nimic să împiedici asta?

Sunt întotdeauna uşor îngrozit când dau să ies dintr-un fişier Word şi mă întreabă dacă vreau să salvez modificările, în timp ce eu aş băga mâna în foc că n-am făcut niciun fel de modificări pe text.

"Do not machine wash or tumble dry" - înseamnă că acest lucru nu va fi spălat niciodată.

Urăsc să fiu cel cu telecomanda dintr-o încăpere în care toţi se uită la televizor. E prea multă presiune. "Îmi place programul ăsta, dar în ce fel or să fiu judecat dacă las aici şi nu schimb? Pariez că toată lumea ar vrea să se uite la altceva. E doar o chestiune de timp până toată lumea se va ridica şi va ieşi din încăpere. O să mai fim prieteni după aceea?"

Detest să ratez un apel şi interlocutorul să închidă în secunda în care ridic eu telefonul. Detest şi mai mult când sun imediat înapoi şi sună de 9 ori înainte de a intra căsuţa vocală. Ce naiba ai făcut după ce m-ai sunat şi n-am răspuns? Ai aruncat telefonul şi ai fugit??

Mă seacă să plec din casă frumos aranjat şi încrezător şi apoi pe tot parcursul zilei să nu întâlnesc nicio persoană mai importantă. Of, ce pierdere de vreme.

Îmi place toată muzica pe care o port în playerul meu. Evident, altfel o ştergeam demult. Cu excepţia cazului când e setat pe "shuffle". Atunci îmi place fiecare a 15-a melodie.

De ce în apropierea şcolilor şi grădiniţelor viteza legală e ATÂT de mică? Ai zice că e viteza cu care se plimbă şoferii pedofili.

Ca şofer, urăsc pietonii, ca pieton detest şoferii, dar oricum m-aş deplasa, nu suport bicicliştii.

De multe ori mă uit de câte 3 ori la ceas şi tot nu sunt lămurit ce oră este.

Păstrez în agenda telefonului numerele anumitor persoane doar pentru a şti să nu răspund în caz că mă apelează.

Şi chiar de ţi-aş cunoaşte codul PIN... tot n-aş şti ce să fac cu el.

Mă enervează să-mi bată cineva la uşă, şi să bată, şi să bată... şi când în sfârşit ajung lângă uşă, pun mâna pe clanţă, atunci cel din spatele uşii va descoperi SONERIA.

Mă-ntreb de ce-au pus bec în frigider dar în congelator nu.

LOL a început prin a însemna "Laugh Out Loud" şi a sfârşit prin a da de înţeles că "Nu am nimic interesant de spus".

De fiecare dată când trebuie să rostesc un nume prin telefon folosind exemple de genul "F de la..., L de la..., O de la...", fie voi da ca exemple alte nume, fie voi sta cel puţin 15 secunde fără să-mi vină niciun exemplu relevant în minte.

Ce s-ar întâmpla dacă aş angaja doi detectivi să se urmărească unul pe celălalt?

Aş vrea ca GPS-ul meu, când calculează rute, să aibă o opţiune care să-mi permită evitarea ghetto-urilor.

Chiar şi în condiţii ideale, oamenii au probleme în a găsi lucruri simple începând cu cheile de la maşină, telefonul mobil, facturi şi terminând cu punctul G.
Însă pun pariu pe viaţa mea că ORICINE poate găsi şi apăsa butonul de "Snooze" al alarmei, în FIECARE dimineaţă, de la 5 metri distanţă, în aproximativ 1,7 secunde, cu ochii închişi, din PRIMA încercare, de FIECARE dată... [Citeşte mai mult...]

Poveste despre dăruire, iubire şi ego

Sursa foto

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.

Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.

Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.

Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.

Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei.

Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează..

Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni. De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: "Vino, vino. Te aştept". Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist.

Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.

Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. "Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?"

Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: "Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine".

Băiatul i-a răspuns: "Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani". Egoul este întotdeauna motivat: "Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o". Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.

Uimit, copacul i-a spus băiatului: "Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am". Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.
"Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani".

Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani". Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

Copacul s-a gândit mult, după care a spus: "Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani".

Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.

Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Întreaga sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat propunerea de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.

Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.

Copacul era trist. Tânjea dupa întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.

După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.
Acesta i-a spus: "Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă".
Bărbatul i-a răspuns: "Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte".
Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.

Copacul a insistat: "Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine".
Bărbatul i-a răspuns: "Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?"

Copacul a exclamat: "O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă".
Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
"Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor".

Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.

Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care sa poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: "Vino, vino, iubitul meu".

Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: "Ce mai pot face pentru tine? venit după foarte, foarte mult timp".
Bătrânul i-a răspuns: "Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă".

Fericit, copacul i-a spus: "Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a face bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta".

Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.

Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.

Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: "Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj".

Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.

("Arborele care dăruieşte" - Shel Silverstein; inserţii - autor necunoscut)


[Citeşte mai mult...]

Apple MacLeod

Sursa

Tipu' din titlu este un respectabil măr. Până acum îl chema Matusalem dar cred că de acum înainte îşi merită numele de Nemuritorul. L-am cumpărat de la alimentară în urmă cu trei luni şi se ţine bine în continuare. În afara unei vaaaagi tente de galben a cojii verzi, n-are nici pe dracu'.

Nu mă credeţi, ştiu. Mâine încerc să pun poze (dacă se arată şi aparatul cooperant, că mărul e, e deschis tuturor provocărilor), îi zic să-şi arate frunzuliţele şi să stea frumos, să-l vadă lumea ce gigea e el la vârsta lui.

L-am pus pe o măsuţă cu tăblia de sticlă, înconjurat mumos de 3 lumânărele-pastilă. Îmi vine cineva în vizită. Se repede la măr:
- Aruncă naibii putreziciunea, o ţii de atâta timp aici, vrei să te mănânce viermii?
Eu continui să-mi pilesc unghiile de la picioare.
- Or să mă mănânce viermii după ce-or mânca întâi mărul, şi asta nu se întâmplă prea curând, ai să vezi.

Cunoştinţa nu crede. Se duce, împinge lumânărelele cu o unghie, de frica a ce-ar putea descoperi în partea de jos a mărului. Dar mărul îşi arată sfidător bombeul lui de măr, cu moţul negru intact, fără nicio atingere de putregai. Cunoştinţa saltă dintr-un umăr şi schimbă vorba.

Asta se întâmplă în fiecare săptămână.

Nu ştiu de câtă vreme stătea mărul meu în alimentară, ca un câine în boxa ecarisajului, până l-am salvat eu cu vreo 3 lei grei. "E măr de import, frumos, dolofan, parfumat de tot! Normal că-i scump." Normal că nu moare, dacă e de import!

Coaja fructelor "deportate" se tratează cu nişte substanţe greu de silabisit, pentru a le proteja de atacul mucegaiurilor. Apoi fructele se transportă, se depozitează, se distribuie, ajung în galantare şi în momentul în care sunt cumpărate au ajuns în stadiul de mort dat cu cremă antirid. Portocalele au pulpa seacă, cu gust funny, dând drept bună doar coaja care se pretează rasului şi conservatului în vederea parfumării prăjiturilor. Dar coaja e chimică. Piersicile pleznesc de sănătate la suprafaţă, înăuntru au miezul ciudat, extrem de tare şi fără gust şi sâmburii goi. Iar merele nu mor.
Dacă mănânci fructele cu tot cu coajă, aşteaptă-te la alergii, intoxicaţii şi deranjamente - şi nu telefonice!

Mărul meu dolofan şi trosnind de sănătate şi-ar putea găsi sfârşitul întocmai ca Duncan McLeod, prin decapitare, rupându-i cojiţa de pesticid, înjunghiindu-l.
Dar eu mor de curiozitate. Cât mai trăieşte, totuşi? Recunosc, l-am chinuit. Nu am avut chef să-l mănânc, aşa că a făcut câteva drumuri de la birou - acasă şi de acasă la birou, rostogolit în rucsac, înghesuit de telefon mobil şi ruj, trântit pe masă, scăpat pe jos, împins pe jos de neastâmpărata de pisică, dat de-a dura prin praf, lăsat în soare, aruncat în congelator din neatenţie şi trecut prin focurile unui iad închipuit în clipa în care am dorit o atmosferă cvasi-romantică în cameră şi am aprins cele 3 lumânări parfumate din jurul lui. I-a plăcut ipostaza de bibelou-curiozitate şi a decis să rămână nevătămat.

Da' strică-te odată!

* E 230 Difenilfenol - Conservant artificial. Este un pesticid care impiedica dezvoltarea mucegaiurilor pe coaja fructelor. Se recomanda spalarea pe maini dupa decojirea unui fruct. Testele de laborator au demonstrat ca poate provoca sangerari interne, daca este ingurgitat in concentratii mari. Doza maxima admisa prin lege este de 0,1 mg / kg corp.

* E 231 Ortofenilfenol - conservant de suprafata. Poate produce alergii la contactul cu pielea, indeosebi la copii. Doza maxima admisa prin lege este de 0,2 mg / kg corp.

* E 233 Tiabendazol - fungicid utilizat pentru suprafata fructelor. Doza maxima admisa prin lege este de 0,1 mg / kg corp.

(Sursa: Ecolife, via www.armonianaturii.ro) [Citeşte mai mult...]

My Rock! God I'm proud of my town!

Adică Piatra mea! Orăşelul meu cel drag. Mi-e dor de tine, orăşel! Mi-e dor de aerul rece de dimineaţă, care-mi inundă toată casa când aerisesc. Mi-e dor de aurul care îmi inundă bucătăria odată cu răsăritul de fiecare zi. Mi-e dor de verdele care îmi inundă camera când se luminează de ziuă copăceii de pe Pietricica. Mi-e dor de clinchetul care îmi inundă auzul, clopoţelul care sună a pauză în curtea şcolii de sub balconul meu. Mi-e dor de concetăţenii mei care stau răbdători la culoarea roşie a semaforului. Mi-e dor de cele 5 maşini oprite la acelaşi semafor, la ora de vârf. Mi-e dor de muzee. Mi-e dor de Bistriţa. Mi-e dor de mama, mi-e dor de tata. Mi-e dor de mine.
Diana e acasă, şi-a lăsat în Bucureşti o copie de pe care soarele torid şi praful au început să şteargă culorile.









[Citeşte mai mult...]

Nu, domnule Paler, nu mai avem timp...

Vreau să vă zic câte ceva despre criză; nu de cea financiară, că nu mă pricep, ci de lipsa de timp pe care o simt şi care, de asemenea, mă sufocă. Trecem şi printr-o perioadă de criză gravă de timp. Timp pentru sufletul nostru, pentru micile plăceri ale vieţii (mda, clişeu) care nu costă nimic, timp pentru prieteni, timp pentru o vorbă bună, timp pentru a spune că-ţi pare rău atunci când greşeşti şi timp pentru a ierta şi a fi iertat. Cine ne-a luat timpul personal şi de ce am lăsat să se întâmple asta?

Mă uit la mine şi-mi dau palme: abia aştept să ajung acasă să doooorm! După weekendul trecut, ai spune că ar trebui să fiu satisfăcută: am dormit toată ziua de sâmbătă, cu pauză de o oră pentru cele nevoi lumeşti. Duminică nu m-am putut dezlipi de pat. Iar luni, after work, m-am pus în pat "să şed oleacă" pe la 7 seara...şi m-am mai trezit a doua zi la 9. Viaţa mea se împarte între job şi somn. Nici vorbă de viaţă socială. Încerc să termin cât mai multe chestii odată, pentru a avea timp să... să ce? Să... dorm? Pentru asta sacrific momente pe care le-aş fi putut petrece mângâind pe Smoke ceva mai mult, sau cu prietenii care nu mă mai caută ştiind că sunt mereu ocupată. Sau aş fi ieşit la fotografiat, sau poate aş fi citit o carte... Sau aş fi putut face ceva nou, ceva antrenant şi ieşit din comun, care sigur mi-ar fi şters din trup şi minte propoziţia "sunt obosită" şi ar fi înlocuit-o cu "sunt relaxată"! Constat că nu sunt fericită. Şi măcar de-aş fi singura...

Chris spune că suntem un popor de oameni obosiţi, care îşi împart viaţa între "brb" şi "busy", şi nu greşeşte. Nu greşeşte nici când spune că suntem masochişti, că ne place să ne ascundem după plăcuţele cu "nu am timp!" şi "sunt prea obosit", în loc să facem loc în viaţa noastră unor calupuri de câte 60 de minute în care să ne facem pe noi fericiţi, fericindu-i pe alţii. Da, nimic nu se compară cu o îmbrăţişare atunci când eşti trist sau cu râsul care molipseşte un grup de prieteni...

Din păcate, mulţi se închid în case, cresc burţi şi dioptrii, tocesc degete pe Messenger şi au emoţii (negative) doar când conexiunea la internet eşuează. Şi iată-mă una dintre mulţi.

Ce m-a determinat să mă scutur de "Busy" şi să încetez a mai economisi timp din care oricum nu înţeleg nimic şi nu mă face mai fericită? Următorul text (a se citi capitol!) extras dintr-o carte ciudată dar tare dragă mie, "Momo" de Michael Ende.

Ia-ţi cafeaua/ceaiul/frappe-ul lângă tine, pisica în braţe şi recunoaşte-te:

" Există o taină foarte mare şi totuşi foarte obişnuită. Toţi oamenii iau parte la ea, fiecare o cunoaşte, dar numai foarte puţini se gîndesc vreodată la ea. Cei mai mulţi o iau ca atare şi nu se miră cîtuşi de puţin cu privire la ea. Taina aceasta e timpul.

Există calendare şi ceasuri pentru a-l măsura, ceea ce înseamnă însă prea puţin, căci oricine ştie că o singură oră poate părea o veşnicie, uneori poate trece însă într-o clipită ― depinde de ceea ce trăieşti în ora respectivă.

Căci timpul e viaţă. Iar viaţa sălăşluieşte în inimă.

Era un adevăr pe care nimeni nu-l cunoaşte mai bine decît domnii cenuşii. Nimeni nu cunoştea mai bine decît ei valoarea unei ore, unui minut, ba a unei secunde de viaţă. Desigur că ei considerau totul din punctul lor de vedere, după cum lipitorile privesc sîngele din punctul lor de vedere, astfel că acţionau în consecinţă.

Aveau planurile lor în privinţa timpului omenirii. Erau planuri de amplă perspectivă şi erau pregătite cu grijă.

Cel mai important lucru pentru ei era ca nimeni să nu observe activitatea lor. Se stabileseră fără a atrage aten­ţia în viaţa marelui oraş şi a locuitorilor săi. Pas cu pas, fără ca nimeni să bage de seamă pătrundeau zilnic mai departe captînd oamenii.

Cunoşteau pe fiecare ce putea fi luat în consideraţie pentru scopurile lor cu mult înainte ca. respectivul să bă­nuiască ceva. Aşteptau doar momentul potrivit cînd să-l atace. Contribuiau cît puteau pentru ca acel moment să se ivească.

Aşa era. de pildă, domnul Fusi, frizerul. E drept că nu era unul dintre coaforii renumiţi, dar era foarte bine văzut în cartierul său. Nu era nici sărac, şi nici bogat. Atelierul său, situat în centrul oraşului, era mic şi nu lucra decît un singur ucenic în el.

Într-o zi, domnul Fusi stătea în uşa atelierului aştep-tîndu-şi clienţii. Ucenicul era liber şi domnul Fusi era sin­gur. Privea cum ploaia clipocea pe stradă, era o zi cenu­şie, iar în sufletul domnului Fusi vremea era la fel de ce­nuşie.

Îmi trece viaţa, gîndea el, numai cu zăngănit de foar­feci şi pălăvrăgeală şi clăbuc de săpun. Cu ce mă aleg de pe urma existenţei mele? După ce voi muri va fi ca şi cum nici n-aş fi fost.

În realitate nu era deloc adevărat că domnul Fusi ar fi avut ceva împotriva unui mic taifas. Îi plăcea chiar foarte mult să le expună pe larg muşteriilor părerile sale şi să audă de la ei ce gîndeau despre cele spuse. N-avea nimic nici împotriva zăngănitului de foarfeci şi a clăbu-cului. Munca sa îi făcea mare plăcere şi ştia că o face cum trebuie. În special în privinţa rasului sub bărbie şi cu bri­ciul contra nu-l întrecea nimeni uşor. Există însă momente cînd toate acestea nu mai au nici o importanţă. Fiecăruia i se poate întîmpla.

― Toată viaţa mea e ratată, gîndea domnul Fusi. Cine sînt de fapt? Un frizer oarecare, atît am ajuns să fiu. Dacă aş putea duce o viaţă adevărată, aş fi cu totul alt om!

Domnului Fusi nu-i era prea limpede cum ar fi tre­buit să fie acea viaţă adevărată. Îşi imagina doar ceva important, ceva luxos, ceva ce era publicat în unele reviste ilustrate.

― Pentru aşa ceva, gîndea amărît domnul Fusi, nu-mi lasă însă timp munca mea. Pentru o viaţă adevărată tre­buie să ai timp. Trebuie să fii liber, dar eu rămîn cîte zile voi avea doar un prizonier al zăngănitului foarfecilor, al palavrăgelilor şi al clăbucului.

În acest moment sosi o maşină elegantă, cenuşie, oprind drept în faţa frizeriei domnului Fusi. Un domn cenuşiu coborî şi intră în magazin. Îşi depuse servieta plumburie pe măsuţa din dreptul oglinzii, îşi atîrnă pălăria tare, ro­tundă de cuier, se aşeză pe scaunul pentru ras, scoase carneţelul de note din buzunar şi începu să-l răsfoiască, pu­făind din trabucul său mic şi cenuşiu.

Domnul Fusi închise uşa magazinului, căci avea im­presia că dintr-o dată s-a făcut neobişnuit de frig în mica încăpere.

― Cu ce vă pot servi? întrebă zăpăcit. Ras sau tuns? dar în aceeaşi clipă se blestemă singur din pricina lipsei sale de tact, căci domnul avea o chelie lucie.

― Nici una, spuse domnul cenuşiu fără să zîmbească, cu un glas straniu, lipsit de orice inflexiune, un glas oare­cum cenuşiu. Vin din partea Casei de Economie a Timpu­lui. Sînt agentul nr. XYQ/384/b. Am aflat că doriţi să des­chideţi la noi un cont de economii.

― Aud pentru prima oară aşa ceva, declară domnul Fusi încă şi mai zăpăcit. Ca să fiu sincer, pînă acum nici n-am ştiut măcar că există o asemenea instituţie.

― Ei bine, acum ştiţi, răspunse scurt agentul.

Răsfoi carneţelul său de note şi continuă:

― Sînteţi domnul Fusi, frizerul?

― Exact, eu sînt, spuse domnul Fusi.

― Înseamnă că am nimerit unde trebuia, spuse dom­nul cenuşiu şi închise carneţelul. Sînteţi solicitant la insti­tuţia noastră.

― Cum aşa? întrebă domnul Fusi, tot mai mirat.

― Vedeţi, stimate domn, spuse agentul, vă irosiţi viaţa cu zăngănitul foarfecilor, pălăvrăgeala şi clăbucul. După ce muriţi, va fi ca şi cum n-aţi fi existat niciodată. Dacă aţi avea timp să trăiţi o viaţă adevărată, precum doriţi, aţi fi cu totul alt om. Prin urmare singurul lucru de care aveţi nevoie e timp. N-am dreptate?

― Tocmai aşa gîndeam şi eu, murmură domnul Fusi înfiorîndu-se, căci cu toate că uşa era închisă, se făcea tot mai frig.

― Ei, vedeţi, spuse domnul cenuşiu pufăind satisfă­cut din micul său trabuc. De unde se poate însă lua timp? El trebuie economisit. Dumneavoastră, domnule Fusi, vă irosiţi timpul într-un mod cu totul iresponsabil. Vă voi dovedi printr-o mică socoteală. Un minut are şaizeci de secunde. Iar o oră are şaizeci de minute. Mă puteţi urmări?

― Desigur, spuse domnul Fusi.

Agentul nr. XYQ/384/b începu să scrie cu un condei cenuşiu cifrele pe oglindă.

― De şaizeci de ori şaizeci fac trei mii şi şase sute. Prin urmare o oră are trei mii şi şase sute de secunde.

O zi are douăzeci şi patru de ore, prin urmare de trei mii şi şase sute de ori douăzeci şi patru fac optzeci şi şase de mii şi patru sute de secunde pe zi.

După cum se ştie, un an are trei sute şi şaizeci şi cinci de zile. Rezultă prin urmare treizeci şi unul de milioane, cinci sute şi treizeci şi şase de mii de secunde pe an.

Sau trei sute şi cincisprezece milioane, trei sute şi şai­zeci de mii de secunde în zece ani.

La cît timp evaluaţi durata vieţii dumneavoastră, dom­nule Fusi?

― Ştiu şi eu, bîlbîi ameţit domnul Fusi, sper să ating vreo şaptezeci, optzeci de ani, dacă vrea soarta.

― Bine, continuă domnul cenuşiu, ca să fim mai pru­denţi, să socotim pentru moment numai şaptezeci de ani.

Asta ar însemna trei sute şi cincisprezece milioane, trei sute şi şaizeci de mii înmulţit cu şapte. Rezultă două mi­liarde, două sute şi şapte milioane, cinci sute şi douăzeci de mii de secunde.

Scrise cifrele cu caractere mari pe oglindă:

2 207 520 000 secunde

Le sublinie de mai multe ori şi spuse:

― Prin urmare, domnule Fusi, aceasta e averea ce o aveţi la dispoziţie.

Domnul Fusi înghiţi şi îşi trecu mîna peste frunte. 11 ameţea suma. Nu i-ar fi trecut niciodată prin minte că era atît de bogat.

― Da, spuse agentul dînd din cap şi trăgînd din nou din micul său trabuc cenuşiu. E o cifră impresionantă, nu-i aşa? Să vedem mai departe. Cîţi ani aveţi, domnule Fusi?

― Patruzeci şi doi, bîigui acesta simţindu-se dintr-o dată vinovat, ca şi cum ar fi comis o delapidare.

― Cît timp dormiţi noaptea, în medie? cercetă în continuare domnul cenuşiu.

― Aproximativ opt ore, mărturisi domnul Fusi.

Agentul calcula fulgerător. Condeiul scîrţîia peste sti­cla oglinzii încît domnului Fusi i se încreţea pielea.

― Patruzeci şi doi de ani, zilnic opt ore ― se şi ajunge la patru sute patruzeci şi unul de milioane, cinci sute şi patru mii. Suma o putem considera pe bună dreptate ca pierdută. Cît timp consacraţi zilnic lucrului, domnule Fusi?

― Tot opt ore, cu aproximaţie, admise abătut domnul Fusi.

― Aşadar trebuie să mai trecem încă o dată aceeaşi sumă în contul deficitar, continuă neînduplecat agentul. Mai pierdeţi însă şi un anumit timp datorită necesităţii de a vă hrăni. Cît timp vă trebuie în total pentru toate mesele dintr-o zi?

― Nu ştiu exact, spuse înspăimîntat domnul Fusi, poate că vreo două ore?

― Mi se pare prea puţin, spuse agentul, dar să pre­supunem că aşa este, rezultă în patruzeci şi doi de ani un total de o sută şi zece milioane trei sute şi şaptezeci şi şase de mii. Să continuăm! După cum ştim, locuiţi singur cu mama dumneavoastră care e în vîrstă. Zilnic îi consacraţi bătrînei o oră întreagă, adică şedeţi lîngă ea şi îi vorbiţi, deşi e surdă şi abia vă mai aude. Prin urmare e un timp irosit care face cinzeci şi cinci de milioane, o sută şi opt­zeci şi opt de mii. Mai aveţi şi un cintezoi, în mod cu totul inutil, iar îngrijirea lui vă costă zilnic un sfert de oră, ceea ce înseamnă, calculat în secunde, treisprezece milioane, şapte sute şi nouăzeci şi şapte de mii.

― Bine, dar... întrerupse rugător domnul Fusi.

― Nu mă întrerupeţi, se răsti la el agentul care înce­puse să calculeze din ce în ce mai repede. Deoarece mama dumneavoastră nu mai e în stare, trebuie ca dumneavoas­tră, domnule Fusi, să faceţi singur o bună parte din tre­burile gospodăreşti. Trebuie să faceţi cumpărăturile, să lustruiţi ghetele şi încă alte asemenea corvezi. Cît timp vă costă ele zilnic?

― Poate o oră, dar...

― Încă cincizeci şi cinci de milioane, o sută şi optzeci şi opt de mii pe care îi pierdeţi, domnule Fusi. Mai ştim că o dată pe săptămînă vă duceţi la cinematograf, o dată pe săptămînă participaţi la o asociaţie corală, vă întîlniţi cu prietenii într-un local de două ori pe săptămînă, iar în celelalte zile vă vedeţi seara cu cîte un prieten, ba une­ori citiţi chiar o carte. Pe scurt, vă ucideţi timpul cu lu­cruri inutile, timp de vreo trei ore pe zi, ceea ce face o sută şaizeci şi cinci de milioane, cinci sute şi şaizeci şi patru de mii. ― Nu vă simţiţi bine, domnule Fusi?

― Nu, răspunse domnul Fusi ― vă rog să mă scu­zaţi...

― Isprăvim îndată, spuse domnul cenuşiu. Trebuie să mai discutăm însă un capitol special al vieţii dumnea­voastră. Mai aveţi şi acel mic secret. Ştiţi despre ce vorbesc.

Domnului Fusi începură să-i clănţăne dinţii, atît de frig i se făcuse.

― Ştiţi şi asta? şopti el istovit. Credeam că în afară de mine şi de domnişoara Daria...

― În lumea noastră modernă, îl întrerupse agentul nr. XYQ/384/b secretele nu mai există. Priviţi faptele în mod obiectiv şi realist, domnule Fusi. Răspundeţi-mi la o întrebare. Aveţi de gînd să vă căsătoriţi cu domnişoara Daria?

― Nu, spuse domnul Fusi, asta nu se poate...

― Desigur, continuă domnul cenuşiu, deoarece domni­şoara Daria va rămîne toată viaţa ţintuită de scaunul ei rulant, fiindcă picioarele îi sînt schiloade. Totuşi o vizitaţi zilnic timp de o jumătate de oră ca să-i aduceţi cîte o floare. În ce scop?

― Se bucură atît de tare de fiecare dată, răspunse domnul Fusi căruia îi erau cît pe aci să-i izbucnească la­crimile.

― Considerînd lucrurile în mod lucid, replică agentul, ea reprezintă pentru dumneavoastră, domnule Fusi, doar timp pierdut. Pînă acum în total douăzeci şi şapte de mi­lioane, cinci sute nouăzeci şi patru de mii de secunde. Iar dacă mai adăugăm că aveţi obiceiul ca în fiecare seară, înainte de culcare, să staţi un sfert de oră la fereastră gîndindu-vă la ziua petrecută, mai obţinem încă o sumă de scăzut în valoare de treisprezece milioane, şapte sute nouă­zeci şi şapte de mii. Acum să vedem ce vă mai rămîne, domnule Fusi.

Pe oglindă era scrisă următoarea socoteală:

Somn	441 504 000 secunde
Muncă	441 504 000
Hrană	110 504 000
Mamă	55 188 000
Cintezoiul	13 797 000
Cumpărături, etc.	55 188 000
Prieteni, corul, etc.	165 564 000
Secretul	27 594 000
Fereastra	13 797 000
Total	1 324 512 000

― Această sumă, spuse domnul cenuşiu bătînd de mai multe ori cu condeiul în oglindă atît de tare încît parcă răsunau împuşcături de revolver, această sumă e prin ur­mare timpul pe care l-aţi şi cheltuit pînă acum. Ce aveţi de spus, domnule Fusi?

Domnul Fusi n-avea nimic de spus. Se aşeză pe un scaun în colţul camerei ştergîndu-şi fruntea cu batista, căci în pofida frigului cumplit transpira acum.

Domnul cenuşiu dădea sever din cap.

― Da, constataţi prea bine, aţi şi trecut de mai mult de jumătate din averea totală iniţială ce vă aparţine, dom­nule Fusi. Ia să vedem acum cît v-a mai rămas de fapt din cei patruzeci şi doi de ani. După cum ştiţi un an cu­prinde treizeci şi unul de milioane cinci sute treizeci şi şase de mii de secunde. Înmulţit cu patruzeci şi doi face un miliard trei sute douăzeci şi patru de milioane cinci sute şi douăsprezece de mii de secunde.

Scrise această cifră sub suma timpului cheltuit:

1 324 512 000 secunde

― 1 324 512 000 "

0 000 000 000 secunde

Îşi vîrî condeiul în buzunar şi făcu o pauză mai lungă, pentru ca vederea numeroaselor zerouri să-şi facă efectul asupra domnului Fusi.

Efectul se produse.

― Iată prin urmare bilanţul întregii mele vieţi de pînă acum, gîndea zdrobit domnul Fusi.

Era atît de impresionat de calculul care se potrivea cu atît de mare precizie încît accepta totul fără nici un fel de opoziţie. Iar socoteala era exactă. Era unul din trucu­rile prin care domnii cenuşii îi excrocau pe oameni în mii de împrejurări.

― Nu consideraţi, luă acum din nou cuvîntul, cu un ton blajin, agentul nr. XYQ/384/b, că în felul acesta nu mai puteţi continua, domnule Fusi? N-ar fi mai bine să începeţi să economisiţi?

Domnul Fusi aprobă dînd din cap în tăcere. Avea bu­zele vinete.

― Dacă aţi fi început de pildă cu douăzeci de ani în urmă, răsună glasul cenuşiu al agentului în urechile dom­nului Fusi, să economisiţi doar o singură oră pe zi, aţi avea acum un capital de douăzeci şi şase de milioane două sute şi optzeci de mii de secunde. Fireşte că dacă ar fi fost vorbe de cîte două ore pe zi, ar fi fost o cifră dublă, adică cincizeci şi două de milioane, cinci sute şi şaizeci de mii. Vă rog să vă gîndiţi, domnule Fusi, ce sînt două prăpădite de ore în comparaţie cu o asemenea sumă?

― Nimic! exclamă domnul Fusi, un fleac ridicol!

― Mă bucur că vă daţi seama, continuă calm agentul. Iar dacă am mai calcula şi ceea ce aţi fi economisit în ace­leaşi condiţii în încă alţi douăzeci de ani, am ajunge la suma respectabilă de o sută şi cinci milioane o sută şi douăzeci de mii de secunde. Tot acest capital v-ar sta la dispoziţie în al şaizeci şi doilea an al dumneavoastră.

― Straşnic! bîigui domnul Fusi căscîndu-şi ochii.

― Aşteptaţi, continuă domnul cenuşiu, să vedeţi şi mai multe. Noi, şi anume Casa de Economii a Timpului, nu păstrăm doar pentru dumneavoastră timpul economi­sit, ci vă mai plătim şi dobîndă pentru el. Cu alte cuvinte, în realitate aţi avea încă şi mai mult.

― Cu cît mai mult? întrebă domnul Fusi cu răsufla­rea tăiată.

― Depinde întru totul de dumneavoastră, explică agentul, e în funcţie de cît aţi economisi şi de cît timp aţi lăsa suma economisită în depozit la noi.

― S-o las în depozit la dumneavoastră, se interesă domnul Fusi, ce înseamnă asta?

― Foarte simplu, spuse domnul cenuşiu, dacă nu ne cereţi înapoi timpul economisit înainte de cinci ani, noi vă plătim în plus încă aceeaşi sumă. Averea dumneavoas­tră se dublează la fiecare cinci ani, înţelegeţi? După zece ani ar fi ajuns la de patru ori suma iniţială, după cinci­sprezece ani, de opt ori, şi aşa mai departe. Dacă aţi fi început cu douăzeci de ani în urmă să economisiţi zilnic doar două ore, atunci în momentul cînd aţi împlini şaizeci şi doi de ani, prin urmare după o perioadă de patruzeci de ani, aţi avea la dispoziţie de două sute cincizeci şi şase de ori timpul economisit de dumneavoastră pînă atunci. Ar fi douăzeci şi şase de miliarde nouă sute şi zece milioane şapte sute şi douăzeci de mii.

Îşi scoase încă o dată condeiul cenuşiu şi scrise şi cifra aceasta pe oglindă

26 910 720 000 secunde

― Vedeţi aşadar, domnule Fusi, spuse apoi zîmbind subţire pentru prima dată, ar fi mai mult decît de zece ori durata totală iniţială a întregii dumneavoastră vieţi. Pentru numai două ore economisite zilnic. Gîndiţi-vă cît de rentabilă e oferta.

― Într-adevăr! spuse istovit domnul Fusi. Fără nici o îndoială. N-am avut norocul să încep mai de mult să economisesc. Abia acum îmi dau pe deplin seama, şi tre­buie să vă mărturisesc ― sînt disperat.

― Nu-i nici un motiv, răspunse blînd domnul cenu­şiu. Nu-i niciodată prea tîrziu. Dacă doriţi, puteţi începe chiar azi. Veţi vedea că merită.

― Desigur că doresc! exclamă domnul Fusi. Ce tre­buie să fac?

― Păi bine, domnule dragă, răspunse agentul ridicîn-du-şi sprîncenele, bănuiesc că ştiţi cum se poate econo­misi timpul! De pildă trebuie să lucraţi mai repede şi să lăsaţi deoparte tot ce-i inutil. În loc de o jumătate de oră vă ocupaţi de fiecare client numai un sfert de oră. Evi­taţi conversaţiile ce vă răpesc din timp. Scurtaţi ora pe­trecută cu bătrîna dumneavoastră mamă la o jumătate de oră. Cel mai bun lucru ar fi s-o duceţi într-un azil bun şi ieftin unde va fi îngrijită, şi în acest caz aţi şi cîştigat cîte o oră pe zi. Descotorosiţi-vă de pasărea complet inu­tilă! N-o mai vizitaţi pe domnişoara Daria decît o dată la două săptîmîni, dacă trebuie neapărat. Renunţaţi la sfertul de oră de retrospectivă a zilei şi înainte de toate nu vă mai pierdeţi preţiosul timp atît de des cu cîntatul în cor, cititul sau cu aşa numiţii dumneavoastră prieteni. Pe de altă parte vă îndemn ca pe lîngă acestea să vă pu­neţi în magazin un ceas mare şi exact pentru a putea con­trola precis munca ucenicului.

― Foarte bine, spuse domnul Fusi, le pot face pe toate, dar timpul care-mi rămîne ― ce să fac cu el? Trebuie să-l depun? Unde? Sau să-l păstrez? Cum se procedează?

― Despre acestea să nu vă faceţi nici o grijă, spuse domnul cenuşiu zîmbind subţire pentru a doua oară. Lă­saţi totul în seama noastră. Puteţi fi sigur că nu se pierde nici o fărîmă din timpul ce l-aţi economisit. Veţi observa singur că nu vă rămîne nimic din el.

― Bine, răspunse uluit domnul Fusi, prin urmare mă bizui pe dumneavoastră.

― O puteţi face liniştit, domnule dragă, spuse agentul ridicîndu-se. Prin urmare vă pot saluta ca un nou mem­bru în comunitatea celor ce economisesc timpul. Acum sînteţi cu adevărat un om modern şi progresist. Domnule Fusi, vă felicit!

Cu aceste cuvinte îşi luă pălăria şi servieta.

― O clipă! strigă domnul Fusi. Nu trebuie să mai în­cheiem vreun contract? Nu trebuie să iscălesc nimic? Nu capăt vreun document?

Agentul nr. XYQ/384/b se întoarse în uşă şi-l examină pe domnul Fusi cu oarecare neplăcere.

― În ce scop? întrebă. Economisirea timpului nu se poate compara cu alte forme de economisire. E o chestiune de încredere deplină ― din ambele părţi! Nouă ne ajunge acceptarea dumneavoastră. E irevocabilă. Iar noi ne ocu­păm de economiile dumneavoastră. Cît veţi economisi, asta depinde numai de dumneavoastră. Noi nu vă silim defel. Rămîneţi cu bine, domnule Fusi!

Agentul se urcă în maşina sa elegantă, cenuşie şi de­mară rapid.

Domnul Fusi privi după el frecîndu-şi fruntea. Încetul cu încetul începu să-i fie mai cald, dar se simţea bolnav şi suferind. Fumul albastru din micul trabuc al agentului mai pluti multă vreme gros şi dens prin încăpere şi nu voia deloc să se risipească.

Abia după ce fumul dispăruse, domnul Fusi se simţi ceva mai bine. Pe măsură ce trecea fumul păleau şi cifrele de pe oglindă. Iar cînd ele nu se mai zăriră deloc, se stin­sese şi amintirea vizitatorului cenuşiu în memoria dom­nului Fusi ― se stinsese amintirea vizitatorului, nu însă şi cea cu prvire la hotărîrea luată! Acum credea că luase hotărîrea din propria sa iniţiativă. Intenţia ca de aci îna­inte să-şi economisească timpul pentru a putea începe o altă viaţă cîndva în viitor i se înfipsese în suflet ca un ghimpe cu cîrlig.

Pe urmă sosi primul client din ziua aceea. Domnul Fusi îl servi cu proastă dispoziţie, lăsă la o parte tot ce era inu­til, tăcea mereu şi într-adevăr isprăvi în douăzeci de mi­nute în loc de o jumătate de oră.

Exact la fel proceda acum cu fiecare client. În acest mod munca nu-i mai făcea deloc plăcere, dar acum lucrul nu mai prezenta importanţă. Pe lîngă ucenicul său mai tocmi încă două ajutoare şi-i păzea cu stricteţe să nu piardă nici o secundă. Fiecare manevrare era fixată după un anu­mit plan de timp. În prăvălioara domnului Fusi era agă­ţată o firmuliţă cu textul: TIMPUL ECONOMISIT E TIMP DUBLU!

Domnişoarei Daria îi scrise o scrisoare scurtă şi con­cisă spunînd că din lipsă de timp nu va mai putea veni la ea, din păcate. Cintezoiul şi-l vîndu la un magazin specia­lizat în păsărele. Pe mama sa o cază într-un cămin pentru bătrîni, bun dar ieftin, unde o vizita o dată pe lună. Şi în afară de acestea urmă toate sfaturile domnului cenuşiu, crezînd însă că ar fi propriile sale decizii.

Devenea tot mai nervos şi mai agitat, căci era ciudat: Din tot timpul ce şi-l economisea mereu în realitate nu-i rămînea niciodată nimic. Dispărea pur şi simplu în mod misterios şi nu mai exista. Zilele îi deveneau pe nesimţite dar în mod evident, considerabil mai scurte şi mereu tot mai scurte. Înainte de a-şi da seama trecea o săptămînă, o lună, un an şi încă un an, şi încă unul.

Deoarece nu-şi mai amintea de vizita domnului cenuşiu ar fi trebuit să se întrebe cu toată seriozitatea ce se întâmpla cu timpul lui. O asemenea întrebare şi-o punea însă la fel de puţin ca şi toţi ceilalţi ce-şi economisesc timpul. Îl cuprinsese un soi de obsesie oarbă. Iar dacă uneori îşi dădea seama înspăimîntat cît de vertiginos treceau zilele lui. atunci economisea timpul cu şi mai mare înverşunare.

La fel ca şi cu domnul Fusi se întîmpla cu mulţi oa­meni din marele oraş. Zilnic erau tot mai mulţi incepînd să facă ceea ce ei numeau „Economia de timp". Cu cît erau mai mulţi, îi urmau încă şi mai mulţi, căci şi cei care de fapt n-o doreau, nu le mai rămînea nimic altceva de făcut decît să participe şi ei.

La radio, la televiziune şi în ziare erau zilnic explicate şi lăudate noile dispozitive de economisire a timpului ce vor dărui cîndva oamenilor libertatea de a duce o „viaţă adevărată". Pe zidurile caselor şi pe panourile de afişare erau lipite afişe unde puteau fi văzute tot soiul de ima­gini ale fericirii. Sub ele scria în litere strălucitoare:

CELOR CE ECONOMISESC TIMPUL LE MERGE TOT MAI BINE!

sau: VIITORUL E AL CELOR CE ECONOMISESC TIMPUL!

sau: ÎMBUNĂTĂŢEŞTE-ŢI VIAŢA ― ECONOMISEŞTE TIMPUL!

Realitatea arăta însă cu totul altfel. E drept că cei ce economiseau timpul erau mai bine îmbrăcaţi decît locui­torii din apropierea vechiului amfiteatru. Cîştigau mai mulţi bani şi puteau să şi cheltuiască mai mult. Aveau însă feţe obosite, prost dispuse sau morocănoase şi ochi neprietenoşi. Fireşte că pentru ei vorbele: „Du-te la Momo" erau necunoscute. N-aveau pe nimeni care să-i asculte într-un asemenea mod încît să devină mai deştepţi, mai prietenoşi sau chiar veseli. Pînă şi în cazul că ar fi existat cineva de felul acesta printre ei, ar fi fost extrem de îndoielnic dacă s-ar fi dus vreodată într-acolo, decît dacă ar fi putut re­zolva treaba în maximum cinci minute. Altfel ar fi con­siderat că e timp pierdut. După părerea lor pînă şi orele lor libere trebuiau folosite la maximum încît să le ofere în mare grabă atît de multe distracţii şi relaxare pe cît era posibil.

Astfel nu mai erau în stare să-şi facă adevărate sărbă­tori, nici vesele şi nici solemne. A visa era considerat de ei aproape o crimă. Cel mai puţin erau în stare să suporte liniştea. Căci atunci cînd era linişte îi cuprindea frica deoarece bănuiau ce se întîmplă în realitate cu viaţa lor. De aceea făceau zgomot ori de cîte ori îi ameninţa liniştea. Desigur că nu era un zgomot vesel ca acela de la un loc de joacă al copiilor, ci un zgomot furios, cu rea dispoziţie, şi care umplea zilnic tot mai mult marele oraş.

Era lipsit de importanţă dacă cineva îşi făcea datoria cu plăcere sau cu drag faţă de lucrul său ― dimpotrivă, însemna că-şi pierde doar timpul. Important era numai ca în timpul cel mai scurt să lucreze cît mai mult.

De aceea pretutindeni în marile fabrici şi birouri erau agăţate afişe unde scria:

TIMPUL E PREŢIOS ― NU PIERDEŢI TIMPUL!

sau:

TIMPUL E BANI ― DE ACEEA ECONOMISEŞTE-L!

Afişe asemănătoare se aflau şi peste birourile şefilor, peste fotoliile directorilor, în camerele de consultaţie ale medicilor, în ateliere, restaurante şi magazine, pînă şi în şcoli şi grădiniţe. Nimeni nu era exceptat.

Pînă la sfîrşit marele oraş. Îşi schimbase şi el tot mai mult înfăţişarea. Vechile cartiere fură dărîmate şi noi case ridicate. În ele erau lăsate deoparte toate cele considerate inutile. Nu-şi mai dădeau silinţa să fie clădite astfel încît să fie potrivite cu oamenii ce urmau să locuiască în ele, căci atunci ar fi trebuit să fie construite altfel. Era mult mai ieftin şi totodată o mare economie de timp să fie fă­cute astfel.

La nordul marelui oraş se şi întindeau uriaşe cartiere cu clădiri noi. În şiruri nesfîrşite se înălţau cazărmi cu multe etaje, asemănîndu-se între ele ca şi ouăle. Deoarece toate casele arătau la fel, fireşte că şi toate străzile arătau la fel. Iar străzile uniforme creşteau şi tot creşteau, se şi extindeau în linie dreaptă pînă în zare ― un deşert al ordinei! Tot astfel decurgea şi viaţa oamenilor care lo­cuiau acolo: în linie dreaptă pînă în zare! Căci totul era dinainte exact calculat şi plănuit, fiecare centimetru fie­care clipă.

Se părea că nimeni nu observă că economisindu-şi tim­pul, în realitate economisea cu totul altceva. Nimeni nu voia să admită că propria viaţă îi devenea tot mai săracă, mai uniformă şi mai rece.

Copiii erau însă cei ce o simţeau cel mai tare, căci ni­meni nu mai avea vreme pentru ei.

Timpul este însă însăşi viaţa. Iar viaţa sălăşluieşte în inimă.

Cu cît oamenii economiseau mai mult, cu atît aveau mai puţin."

[Citeşte mai mult...]