joi, 27 noiembrie 2008

Ciudată zi!...

Mda...deşi e doar ora 12.30 P.M., eu afirm că pentru mine e o zi ciudată. Asta pentru că, de obicei, o zi se desfăşoară după cum începe...dacă am un start bun - se termină ok...dacă începe ciudat...poate, dacă aş depune un efort, aş sili-o să nu se termine tot "ciudat"...dar astăzi sunt pur şi simplu curioasă să văd cum vor decurge lucrurile.

M-am trezit greu, destul cât să întârzii considerabil la serviciu. Cu o pisică adormită pe cap. Pisica era Smoke şi era a mea; despre cap, nu garantez. Nici acum nu simt că ar fi al meu. Oricum...thanks, Smoke...dacă nu-ţi odihneai pe nasul meu lăbuţa aia umblată prin toate locurile posibile, probabil mai dormeam şi acum.
Mi-am dat comenzi de una singură să mă dezlipesc de pat şi să-mi împleticesc picioarele până în bucătărie ca să-mi prepar ceaiul. Tabietul meu de dimineaţă. Am băgat cana la microunde, am scos-o după 30 secunde... ca să o umplu totuşi cu apă. Am scos cana aburindă de la microunde, am pus zahăr, amestec...amestec...las la infuzat...merg să fac un duş. Încurc gelul de duş cu şamponul...dar cum nu fac duş cu ochelarii pe nas, merge scuza că le-am confundat? Ştiam că nu...
În cameră, fac eternul puzzle cu diferite piese vestimentare, îl asamblez pe mine şi revin în bucătărie după ceai...astăzi nimic nu are gust pentru mine. Am dat pe gât apa dulce fără aroma de soc şi lămâie cu care mă delectez înainte de a pleca, şi aşezând cana la loc pe masă, primesc şi explicaţia: uitasem să pun pliculeţul de ceai în cană. L-am aruncat înapoi în cutie lângă suratele pliculeţe şi am încercat să mă consolez cu ideea că mi-am ajutat glicemia să urce.
...Mă întreb acum dacă pasta de dinţi folosită dimineaţă a fost totuşi pastă de dinţi.
Îmi înfund căştile în urechi şi plec. Dimineaţa, totul mă stresează. Pisica blocului care se cere afară, îi deschid şi aştept bunăvoinţa ei de a-şi lua coada din cadrul uşii. Măturătoarea de pe trotuar. Semaforul roşu, valul de maşini din faţa mea, şi dincolo de val, tramvaiul din staţie care îşi închide uşile şi pleacă. Controlorii care se urcă fix cu o staţie înainte să cobor. Aglomeraţia de la metrou. Lupta aprigă pentru a fi mereu primul care intră în vagon, care e împins de ceilalţi şi caută apoi să fie tot primul la coborâre. Dobitocia primilor indivizi care urcă pe scările rulante şi le blochează, nelăsând loc pe partea stângă celor mai grăbiţi. Grupuleţele de tineri care merg tărăgănat pe trotuar, ţinându-se de mâini şi provocându-mă să-mi iau avânt şi să-i spulber ca la "Ţară, ţară, vrem ostaşi!"
La serviciu, nu am conexiune la internet. Remediez problema - nu-mi "merge" telefonul. Fixez şi aspectul ăsta. Nu-mi funcţionează capul! Tot nu-l simt al meu. Ca şi cum s-a întâmplat cine ştie ce minunăţie în timp ce dormeam şi s-a infiltrat o altă persoană în corpul meu. Una aiurită. Corpul însă e tot al meu - am probat iarăşi perechea nouă de pantaloni dimineaţă şi tot nu intru în ei...
Şi toate astea întâmplate până la 12.30 P.M. Stau şi cuget dacă să las lucrurile să mă mire în continuare, sau să iau măsuri ca:
a) să nu pun zahăr în supa de roşii de la prânz.
b) să nu-mi arunc cana la gunoi, cum era să o fac mai înainte, crezând că e pahar de unică folosinţă.
c) să nu bag cartela de metrou în bancomat.
c') să nu folosesc cardul pe post de cartelă de metrou.
d) să nu adorm în tramvai şi să mă trezesc pe la Gara Progresul.
e) să desfac conserva de Whiskas înainte să i-o dau pisicii.
e') să găsesc o modalitate de a calma pisica frustrată în caz că se întâmplă punctul e).

Plec. Mă duc să-mi fac un ceai. Mi-am luat lista cu instrucţiuni pentru ca rezultatul să fie chiar ceai.

2 comentarii:

  1. :))))))))))))))))))))))))))))))
    Bestial. M-ai bine dispus in continuare dupa discutia de mai devreme de la cafea. Singurul meu regret este ca scrii atat de rar. Poate o sa pot actiona direct asupra ta sa schimbam impreuna asta.
    Esti un copil extrem de dulce, si bland, si frumos, cu povesti minunate !

    Astept cu maxim interes povestea bretonului :))))

    S.M.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mda, tu spui ca ai o postare fara sens si dupa o saptamana de foc si nervi, m-ai facut sa zambesc. Multumesc Diana si sper sa zambesti si tu azi desi... nu cred ca voi reusi sa-ti aduc eu un zambet.

    RăspundețiȘtergere