Aveam 15 ani.

Clasa a noua. La sfârşitul caietelor de matematică (pe care am urât-o maxim) scriam poezii, gânduri, cugetări, prostioare, chestii care mă binedispuneau. Apoi am crescut şi m-am prostit. În afară de acest minor aspect, valorile mele-n viaţă au rămas cam aceleaşi. :)


"Chiar nu ştiu ce vreau să fac!
Poate că doar mă prefac?...
Vreau să plec, dar vreau să stau...
...vreau ceva, dar nuş' ce vreau!
Vreau să râd, vreau să visez,
Vreau să plâng, să mă trezesc.
Vreau să râd şi vreau să plâng.
Să mă-nalţ sau să mă frâng.
Să mă scald, să mă usuc,
Să vin iar, iar să mă duc,
Să urăsc sau să iubesc
Să resping sau să doresc
Vreau să scriu... apoi să şterg!
Să stau locului, să merg,
Să merg... apoi să mă-opresc
Să mă-ntreb: "Chiar, ce doresc?"
Să mă-arăt sau să m-ascund
Să plutesc... să cad la fund.
Plutesc... sau chiar mă scufund?
Eu mă-ntreb - tot eu răspund!"


"De-aş fi eu o frază, tu ai fi cuvântul,
Dorinţa mea ascunsă, de nepătruns cu gândul
De-ai fi tu lacrimă, m-aş teme să plâng
Să nu te pierd cumva! Printr-un gest nătâng
Să te usuc cu mâneca... sau poate aş vrea!
Te-aş opri pe buze şi apoi te-aş bea.
Dacă tu ai fi trecutul, eu aş fi viitor
Aş fi clipa ce urmează, aş deveni prezent.
Şi-apoi m-aş transforma, aş deveni trecut
La fel ca tine, dragule, iubitul meu tăcut.
De-aş fi eu dragoste, pe când tu suferinţă,
Aş suferi mereu, dar ţi-aş purta credinţă.
De-ai fi tu eu, de-aş fi eu tu, de-am fi noi două stânci
Mereu unite-oprim ale iubirii ape-adânci.
De-aş fi eu tu, de-ai fi tu eu, de-am fi noi două lacrimi
Ne-am întâlni pe-acelaşi obraz pătat de patimi."

"Pentru mine, de căpătâi îmi sunt iubirea, cinstea, credinţa şi speranţa. Fără ele ce m-aş face, care mi-ar fi viaţa?

Iubirea. Iubesc cu ochii închişi, dăruiesc fără să aştept să primesc în schimb, deoarece mă simt născută pentru a iubi! Trăiesc doar pentru că iubesc, iubesc pentru că aşa mi-e dat şi aşa ne e dat tuturor.

O, dar mulţi şi nefericiţi sunt oamenii ce nu cunosc dragostea. Am întâlnit în drumul meu scurt atâtea persoane ce nu iubiseră niciodată. Pentru ei, am găsit întotdeauna timp să-i învăţ cum se iubeşte cu adevărat.

Cinstea. Urât şi negru e sufletul omului necinstit, ce se fereşte de a spune adevărul, deoarece adevărul este cea mai bună minciună, care te scoate oricând din orice necaz.

O, dar mulţi şi nefericiţi sunt oamenii cu sufletul pătat. Pentru ei, am găsit întotdeauna timp să le fac cugetul curat! Iubirea fără adevăr nu poate exista.

Credinţa. Ce bine e când crezi în soare, în bine, în divinitate, când crezi în cei din jur, în înţelegerea lor, când crezi în tine!

O, dar mulţi şi nefericiţi sunt oamenii ce nu cred în iubire, ce nu cred în puterea adevărului. Pentru ei se va găsi întotdeauna timp pentru a le învia credinţa în ei înşişi... de aici vor purcede adevărul şi iubirea.

Speranţa. Aceasta le învăluie... credinţa, adevărul, iubirea nu există fără speranţă. Speră că iubirea ta va trăi pe veci, că-ţi vei păstra credinţa şi vei preţui mereu cinstea.

Am găsit întotdeauna timp pentru sufletul meu, pentru micul meu colţişor din inimă în care am adăpostit speranţa. Fără speranţă, n-aş mai crede, n-aş mai grăi adevărul, n-aş mai iubi şi deci n-aş mai trăi. Mi-aş pierde valoarea mea ca om."

PS: N-am fost prea atentă la ortografie. Las aşa deocamdat'.