"... Asta eşti tu, M... un demon al iubirii, un înger al pierzării, otrava durerii, leacul uitării... şi totuşi nu spun 'Piei, demone! ci te chem la mine, deşi te-am alungat acum te chem... tu m-ai întregit. Acum, fără tine sunt o oglindă spartă. Fiecare ciob însângerat al sufletului meu reflectă o părticire din această durere ce a fost cândva întreagă: dragostea ce ţi-o port.
Cum îţi voi putea uita vreodată ochii, în care tot timpul se întrezăresc apele întunecate ale mării?...
Asta eşti tu, M. ... o apă. Eşti limpede, dar sufletul tău are o adâncime de nepătruns cu gândul, un gol. Am plonjat în el, m-am scufundat în el, m-am înecat în dragostea ta. Astăzi, când pot respira în voie, simt că viaţa mi se scurge, încet-încet, din vene. Şi atunci strig la tine, şi plâng, şi sufăr... tu eşti mut şi rece ca Luceafărul de sus. El nici nu mai există pentru mine.
M-am temut întotdeauna de sfârşit, da, de sfârşit, deşi acum e doar începutul. Cuvântul acesta mă îngrozeşte, căci începutul determină sfârşitul, aşa cum arşiţa sufletului meu a stârnit furtuna dintre noi, aşa cum setea sufletului meu l-a înecat în ploi, aşa cum viscolul dezamăgirilor urmează fulgilor ireal de albi ai speranţelor noastre. Mă tem pentru sfârşitul iubirii, al viselor, al surâsului tău plin de subînţeles şi al îmbrăţişării tale fierbinţi. M-ai stins.
Uită-te la mine, M., uită-te în ochii mei şi spue-mi ce vezi! Ce vezi? Un ocean de nemărginită iubire. Sunt fată, M., o fată care iubeşte. Cum iubeşte mica floare soarele, cum iubeşte peştişorul râul, iubeşte cu disperarea omului părăsit. Te iubeşte pe tine.
Aş vrea să te ating măcar cu o mângâiere şi din priviri să-ţi exprim ce simt. Atât de mult aş vrea să dau drumul durerii din mine! Cu buzele-mi buzele să-ţi ating şi să rămânem aşa împreunaţi pentru veşnicie. De ce nu am puterea de a opri timpul? Nu contează, chiar de-ar fi să opresc toate ceasurile la ora nouă şi jumătate tot n-ar conta... Timpul meu se scurge între venirile şi plecările tale. Timpul nu există... O căldură dulce îmi acoperă faţa şi ea, viaţa îmi începe din nou. O, ce părere! Pentru o clipă am crezut că eşti tu. O, ce durere! Eu te iubesc, te doresc şi tu nu. Cum poţi fi atât de rece? Timpul trece, timpul trece, dar...
...Asta eşti tu. Un demon al iubirii, un înger al durerii, eşti demon şi înger, înger şi demon, pentru mine eşti demon, pentru cine eşti înger? Poate o altă biată fiinţă îţi căzu-n plasă şi o-nneci în suferinţă. Crud eşti tu, mai crudă mi-e rana inimii, rece eşti tu, reci îmi sunt focurile patimii, sânge bei tu, sufletu-mi varsă tot sânge... demon eşti tu. Eu plâng după un înger...
Dulce e gura ta, şi dulce otrava din ea. Cu ea m-ai adormit, m-ai prins, m-ai ţinut strâns, m-ai ademenit... toate-acestea m-au rănit. Şi totuşi ţi-aş da buzele mele la nesfârşit... de ce această jertfă? Din iubire. Pentru că, pur şi simplu, aşa mi-e în fire...
Te iubesc, M., te iubesc cum n-am iubit, şi mi-e teamă că te joci cu sufletul meu - oglinda ta -, şi-l poţi scăpa jos şi s-ar sparge a doua oară, nu l-ar mai lipi nimeni la loc. Aşa că strânge-mă-n braţe, doboară-mă uşor, întinde-te pe iarbă lângă mine şi închide ochii... eu mă voi lăsa doborâtă, mă voi lăsa ucisă-n braţele tale, îmi voi dezgoli gâtul şi-ţi vi simţi pe ceafă răsuflarea fierbinte... dar CÂND? Timpul nu mai eistă, l-am distrus eu demult, nu pot nici să te caut, nici să te-aud, nici să te-ntorc înapoi... De ce m-ai lăsat, M.?... eu te iubesc mai mult decât pe mine... M.!
De ce m-ai lăsat, M.?... Dar ştiu eu bine...
Tu eşti un demon, eu nu sunt înger pentru tine...
Ia-mi inima, ia-mi sufletul, ia-mi tot, te implor!
Astfel voi vedea doar o scăpare: să mor.
Dar mi-e că nici în lumea neagră, de jos, nu-mi va fi bine:
Voi da peste un demon dulce, peste-un înger? Peste... tine!
Şi-atunci mă-ntreb eu: oare, cum e mai bine: să trăiesc?
Sau să mor? Oricum,
Cu tine, fără tine...
...TE IUBESC!..."
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu